Acolo, în vitrina outlet-ului Nike, umplut fiind cu bureţi, rucsacul arăta întocmai precum sânul sănătos a lui Nikki. John îl cumpără pe loc şi se felicita de atunci, în fiecare zi, în fiecare oră, ba chiar uneori de mai multe ori pe minut, pentru alegerea făcută. Dar John nu putea impieta ghiozdanul dându-i funcţionalitatea pentru care fusese comercializat. Rucsacul era pentru el, într-un fel anume, Nikki. De aceea, când ieşea, lua uneori şi o pungă, alteori două, în care înghesuia cele absolut necesare unui bărbat de 54 de ani şi 3 luni. Aşa făcea, de exemplu, când mergea la plimbarea zilnică de o oră în parcul de lângă bloc, sau când îşi inventa drumuri obligatorii pentru a-şi ocupa timpul mereu liber.
Purta rucsacul tot timpul şi oriunde: pe stradă, prin parc, în barurile de noapte, la cinema, la terase, la policlinică, la benzinărie, în vizită, sau la el acasă. Ba îl purta chiar şi în timp ce dormea. Îl alinta „Nikki Frontpack” fiindcă că nu îl purta la spate, ci în faţă şi asta pentru a-i reaminti de îmbrăţişarea lui Nikki. O dată, pe când John spăla vasele, Nikki îl îmbrăţişă şi din spate. Dar nu era un moment de care îi plăcea să îşi amintească, întrucât simţea şi acum în nări combinaţia scârboasă de mirosuri dată de detergentul cu iz de pin turnat peste sosul de spaghete din farfurii.
Ceea ce îi plăcu mai mult decât orice la Nikki e că fusese altfel în fiecare zi pe durata relaţiei lor care dură aproape o săptămână: în prima seară era beată, a doua seară era high, a treia total pasională şi trează. În a patra zi era dezbrăcată (fu aşa de când îi deschise uşa până îl dădu afară), în a cincea a fost de negăsit, iar în a şasea total ticăloasă, aşa că John decise să îi dea papucii. Cu toate acestea, exista şi o constanţă, care se manifesta când ea îşi citea ziarul. Nikki primea prin poştă, cu două zile întârziere, The Sun, pe care îi devora cu patimă, urmând un scenariu invariabil: cum se întorcea acasă de la ambasadă pornea CD-ul cu Maggie Reilly, se dezbrăca de halatul de femeie de serviciu, se înfăşura în capotul cu fluturaşi multicolori, îşi desfăcea părul, se trântea cu un oftat adânc pe fotoliu, îşi întindea picioarele obosite pe un taburet şi se punea pe citit, mişcându-şi totodată degetele de la picioare, pentru a le relaxa după lunga zi de trudă. Undeva, între două rânduri sau poate între două articole spunea, cu o voce afectată, „God I could use some tea”. Continuarea era rostită stins, aproape imperceptibil: „but I’m so exhausted”. John asistă la această scenă de două ori. Fu prevenit să nu o deranjeze de la lectură „no matter what”. Aşa că, prima dată, nu ştiu dacă era cazul să îi facă din proprie iniţiativă un ceai. A doua oară, după un şi mai imperativ „no matter what” John îndrăzni să o întrebe dacă ar vrea să îi pregătească o infuzie din petale de trandafir. Răspunsul, pe care sărmanul om nu ştiu cum să îl interpreteze, fu o privire aruncată ca o săgeată peste arcul ochelarilor de citit. Aşa că stătu pironit în fotoliu privind-o pe Nikki cum citea, cum întorcea zgomotos paginile, cum se încrunta sau râdea, cum întrerupea sau relua mişcarea degetelor de la picioare în funcţie de intensitatea trăirilor pe care i le dădeau articolele. La un moment dat ea pufni într-un râs zgomotos, care încetă brusc când ochii îi întâlniră privirea lui John aţintită asupra sa. Bărbatul primi o nouă săgeată, aşa că încetă să o mai fixeze, mutându-şi privirea de pe un tablou pe altul şi încercând să respire cât mai încet şi mai rar posibil.
Pe când ieşea cu rucsacul din magazin şi bombănea nemulţumit de forma pleoştită pe care îl avea fără bureţi, lui John îi veni o idee: îl va umple, în fiecare zi, cu ziarele gratuite ce se găseau mai nou prin staţiile de metrou. Astfel, nu numai că rucsacul va semăna cu sânul iubirii vieţii lui, dar ar fi exact ca Nikki cea variabilă – cum o mai alinta în gând - pentru că, socotea el, asemeni ei, ziarele erau altfel în fiecare zi prin conţinut, rămânând la fel prin formă. Unul din puţinele lucruri pe care le reţinuse John din anii absent petrecuţi pe băncile şcolii era că istoria se repetă. Aşa că se îngrijoră într-o zi, pe când fuma iarbă, la gândul că poate, la un moment dat, va exista o ediţie a unui ziar cu ştiri aproape identice cu altele, apărute mai demult. Răsuflă însă uşurat reamintindu-şi o altă fărâmă de informaţie şi anume că istora asta se repetă ea, dar la intervale mari de tot.
John suferea în fiecare zi din cauza deciziei pripite de a-i da papucii lui Nikki. Tot spera că ea avea să îl sune, sau să îi scrie şi să îşi ceară scuze pentru acea zi. Trecerea timpului nu îi eroda speranţa, fiindcă iubirea pentru Nikki era prea adânc zămislită în inima sa. Avea un ritual aparte pe care îl ţinea cu sfinţenie de 14 de ani de când nu mai era cu ea. În fiecare zi de 13 mai, ziua despărţirii, se ducea unde locuia Nikki şi punea pe preş, în faţa uşii, o cutie de bomboane în formă de inimă. Din păcate marca de bomboane pe care i-o dăruise în ultima lor zi dispăruse de pe piaţă, dar găsise alt sortiment, tot cu vişine în lichior, îmbrăcate în ciocolată neagră. Habar nu avea John că domnul Pătrăşescu, care ocupase apartamentul după plecarea lui Nikki se apucase din nou de băut din cauza lichiorului de vişine din bomboanele pe care le găsea în faţa uşii.
Ducea bomboanele acolo o dată pe an, deşi ştia foarte bine că Nikki plecase înapoi în Anglia. Dar John găsise multe argumente pentru a continua ritualul, în ciuda faptului că Mike, şoferul de la ambasadă care îi luase locul şi cu care se mai întâlnea la benzinărie, nu părea să le înţeleagă. Pe Mike îl ura din tot sufletul, dar era singurul om cu care vorbea aproape zilnic. Îl ura pur şi simplu pentru că el se nimeri să îi preia postul de şofer la ambasadă. John înţelegea că după ce îl accidentase pe ataşatul pe probleme de apărare în curtea ambasadei, în timp ce încerca marşarierul în prima sa zi de lucru la Bucureşti, pentru ca mai apoi, la doar câteva zile, să trântească uşa masivă a Jaguarului peste piciorul fin al amantei ambasadorului, provocând un urlet care o trezi din somn la 3 noaptea şi pe soţia acestuia, nu crease o impresie prea bună. Dar măsura de a fi concediat pentru atâta lucru i se păru exagerată şi resentimentul faţă de Mike era prea puternic pentru a şi-l reprima. Norocul lui era că, înainte cu câteva zile de detaşarea sa la Bucureşti (cauzată de alte mici incidente pe care le provocase în prima lună de lucru ca şofer la Foreign Office) câştigase marele pot la The National Lottery. Calculase că banii câştigaţi i-ar asigura un trai decent pentru aproximativ 40 de ani, ba chiar şi posibilitatea de a face anual câte o croazieră pe Nil.
În afară de România, John nu mai călătorise decât în Egipt. Asta se întâmplase prima dată pe când avea 12 ani, atunci când părinţii îl trimiseseră într-o tabără de 2 săptămâni, cât mai departe de Londra, în speranţa că acolo John avea să îşi facă prieteni. Decizia părinţilor a fost motivată de faptul că nici la şcoala St. Charles unde învăţa şi nici în „neighbourhood”, John nu interacţiona cu nimeni. În recreaţii stătea izolat pe o băncuţă din fundul curţii, la ore nu vorbea nici când era scos la tablă, iar la joacă ieşea numai pentru a o chinui pe Bengalya, mâţa vecinei. Nu va uita niciodată ce a păţit din cauza afurisitei de pisici. Pe Bengalya o bombarda cu tot felul de obiecte - de la cornete de hârtue, pietricele sau chiar pietroaie, la pungi subţiri umplute cu apă care explodau la impact - când era sigur că stăpâna, Ma’m Mulligan nu era acasă. Într-o zi, în timp ce îşi regla tirul cu bombiţe de hârtie spre nefericita felină pe care o atârnase în prealabil de sârmele de uscat rufe, se pomeni în faţă cu doamna Mulligan care veni mai devreme de la serviciu. După o urecheală zdravănă femeia îl luă cu forţa în casă, îl dezbrăcă în pielea goală, îi legă mâinile şi picioarele la spate şi îl atârnă - în plasa de pescuit oceanic a răposatului ei soţ - de balconul de la etaj care dădea spre stradă, în văzul lumii. Stătu atârnat acolo preţ de doar câteva minute, până la sosirea poliţiei, dar suficient cât să fie văzut în acea ipostază jenantă de Molly, fata de care îi plăcea dar şi de întreaga gaşcă a lui Timoty, care îl teroriza de când avea 3 ani. În următoarea lună John fu dus pe sus - la propriu - de tatăl său la şcoală, atât îi era de ruşine să dea ochii cu colegii care, fireşte, aflaseră. Doamna Mulligan se reîntoarse la ospiciu după 25 de ani, iar Bengalya dispăru fără urmă, spre disperarea lui John, care concepuse planuri diabolice de răzbunare.
Drumul spre tabăra din Egipt fu oribil pentru micuţul John. În avion vomită din minut în minut din cauza emoţiilor, până ce, exasperată, una din stewardese îi aduse un pahar cu suc de lămâie în care dizolvase o jumătate de somnifer. La Cairo, încă ameţit, John fu dus în cârcă de un profesor până la autocarul unde primi porecla Vommy Johnny şi deveni ţinta glumelor copiilor din grup. Dar lucrurile se schimbară odată ajuns pe vapor. Îndrăgi legănatul uşor al Nilului, îi plăcu să fie servit de persoane închise la culoare, îl fascina defilarea peisajelor neobişnuite pentru el, pe care le admira din pat prin deschizătura rotundă a hubloului, în timp ce vaporul aluneca molcom pe fluviu sfârtecând, spera el, zeci de crocodili cu elicea. Avu norocul nesperat că Benji, băiatul cu care ar fi trebuit să împartă cabina, căzuse rău de tot chiar înainte de plecarea din port a vasului Pyramid 3 şi fu internat în spital. Benji se căţărase într-o barcă de salvare şi, pe când încerca să coboare, îşi prinse piciorul într-o parâmă şi căzu cu faţa pe punte, fracturându-şi maxilarul.
John nu ieşea din cabină decât pentru mese şi activităţile obligatorii de grup. Se folosea de aceste ocazii şi pentru a merge la toaletă, evitând să iasă din cabină de unul singur, pentru că sigur s-ar fi întâlnit pe culoar cu alţi copii care, în absenţa profesorilor, nu ar mai fi avut nici o reţinere în a-l batjocori.
La plecarea din Egipt decise că toată viaţa sa nu va călători în alt loc şi că va reveni an de an aici, singur.
Dealtfel în garsoniera sa din Giuleşti, îşi crease un mic colţ de Nil: prinse un hamac între cei doi pereţi a căror colţ era orientat spre Egipt şi urmărea de acolo filmuleţe de prezentare cu croaziere pe Nil pe care şi le strânsese pe un DVD, legănat uşor de suflul unui ventilator de mare putere pe care îl culcase sub hamac şi care îi provoca dese crize de rinichi. Folosea aceste crize ca pretext pentru a vizita un centru medical de a cărui servicii nu ar mai fi putut beneficia dacă nu ar fi devenit febleţea doctoriţei Penteacu, o pensionară revenită în câmpul muncii pentru că nu putea sta departe de fiul ei, directorul policlinicii. Era, pentru John, una din puţinele ocazii de socialising. Vorbea în româna lui pocită de accentul cockney, utilizând mereu aceleaşi începuturi de conversaţii, limitat fiind şi de vocabularul său care cu greu număra o sută de cuvinte. Lucru care îi convenea de minune, mai ales atunci când întâlnea persoane educate, vorbitoare de engleză şi când refuza dialogul în limba lui natală, pretextând că vrea să se familiarizeze cu română. Asta pentru că era conştient că nu putea întreţine discuţii la nivelul funcţiei de pe care şi-o asuma, aceea de Deputy Ambasador. De multe ori, se dădea galant şi lăsa doamnele mai în vârstă să intre la cabinet înaintea lui, dar asta doar pentru că nu avea altceva mai bun de făcut decât să piardă vremea prin policlinică. Ajuns în cabinet se lăsa răsfăţat de doctoriţa Penteacu cu cafea, ţigări şi complimente. „I have a thing for you” ţinea mereu să îi reamintească ea, mărturisire pe care o colora mereu cu un râs insinuant şi tabagic. Medicul îi mai dădea pastile şi pomezi proaspăt expirate, pe care le primea de la diverse farmacii şi pe care John le strângea „just in case”. Conversau în engleză dar mereu pe aceleaşi temă – frustrările lor.
Miercuri 16 iulie 2008, la 8 dimineaţa John se îmbrăţişă în ghiozdan, îţi potrivi şapca pe chelie şi ieşi pe uşă. Decise să nu ia punga în acea zi. Ştia că neavând nimic în ghiozdan acesta atârna total aiurea, fără formă, ca sânul operat a lui Nikky. Dar îl va umple cu ziare la metrou, iar seara avea să îl golească de conţinut, pentru a îl pregăti pentru următoarea zi. Merse pe jos până la gară, unde intră în staţia de metrou. După ce umplu ghiozdanul cu ziare se lăsă purtat de trenul orb până la Piaţa Unirii, unde intenţiona să se aşeze lângă pescarii de pe Dâmboviţa, sperând să asiste la vreo captură. Merse preţ de vreo zece minute de-a lungul cheiului până zări, în depărtare, un pescar. Încântat îşi iuţi pasul. Dar văzu cu coada ochiului ceva care îl făcu să se oprească. Nu se întoarse imediat pentru că simţi cum i se ridică sângele la cap. Oare văzuse bine? Îşi simţea gâtul atât de încordat încât se întoarse spre pisică cu tot corpul, precum lupii. Asemănarea cu Bengalya era izbitoare! La doar o jumătate de picior de el, pe parapetul de beton al Dâmboviţei stătea, cu burta la soare, ameţită de căldură o mâţă tigrată. Ca şi pisica doamnei Mulligan avea o ureche spintecată, probabil în urma unei lupte de stradă. Se îndreptă tiptil spre mâţă cu mâinile întinse. Aceasta îl simţi, îl fixă preţ de câteva secunde cu ochii lui Bengalya. Iniţial pisica vru să sară pe trotuar dar în calea ei se aflau o mamă şi un copil. Aşa că o porni de-a lungul parapetului. Plecând în urmărire, cu ochii fixaţi pe pisică, John se trezi faţă în faţă cu mama şi copilul, pe care fu cât pe aci să îi răstoarne. Îi ocoli, pierzând două secunde preţioase. Mâţa îl mai privi o dată şi apoi o tuli de-a lungul parapetului. Dându-şi seama că nu o va mai prinde, John făcu un lucru inimaginabil: îşi smulse ghiozdanul şi îl azvârli spre mâţă. De aici lucrurile se petrecură aşa se repede că John nu conştientiză ordinea desfăşurării lor: pisica sări elastic pe caldarâm, încercând să treacă strada, în timp ce ghiozdanul se prăbuşi în Dâmboviţa. Parcă auzi mai întâi frâna, apoi „floeşc”-ul ghiozdanului amerizând în apa puturoasă, urmat de miorlăitul îngrozit şi de bufnitură. John fu cuprins de un râs isteric în timp ce privea mâţa întinsă pe stradă, la un picior distanţă de maşină. Nu auzea urletele mamei care îl înjura de faţă cu copilul pentru oribilul său gest. Nici nu simţi când acestea îl pălmui. Uitase total de ghiozdanul care aluneca de-a lungul Dâmboviţei spre o scufundare sigură, trăgând după el, în uitare, iubirea pentru Nikki. Spre disperarea sa, o văzu pe Bengalya cum se puse din nou pe patru labe ameţită încă de şoc. Şoferiţa maşinii ieşi, luă pisica, o puse pe bancheta din spate şi demară. Cu toata acestea John obţinuse azi o mare victorie. Fireşte, el fiind şofer profesionist, i-ar fi luat, din prima, cele şase sau nouă vieţi (nu a ştiut niciodată câte exact vieţi are o pisică). Dar sigur, într-o zi o va regăsi şi atunci...
John uită pe loc de Nikki, de Nil, de doctoriţa Penteacu, de Mike. Decise că va reveni zilnic pe chei până va încheia socotelile cu Bengalya şi, implicit, cu doamna Mulligan, cu gaşca lui Timoty, cu plozii nenorociţi de la şcoală şi de pe Pyramid 3.
16 iulie 2008
Purta rucsacul tot timpul şi oriunde: pe stradă, prin parc, în barurile de noapte, la cinema, la terase, la policlinică, la benzinărie, în vizită, sau la el acasă. Ba îl purta chiar şi în timp ce dormea. Îl alinta „Nikki Frontpack” fiindcă că nu îl purta la spate, ci în faţă şi asta pentru a-i reaminti de îmbrăţişarea lui Nikki. O dată, pe când John spăla vasele, Nikki îl îmbrăţişă şi din spate. Dar nu era un moment de care îi plăcea să îşi amintească, întrucât simţea şi acum în nări combinaţia scârboasă de mirosuri dată de detergentul cu iz de pin turnat peste sosul de spaghete din farfurii.
Ceea ce îi plăcu mai mult decât orice la Nikki e că fusese altfel în fiecare zi pe durata relaţiei lor care dură aproape o săptămână: în prima seară era beată, a doua seară era high, a treia total pasională şi trează. În a patra zi era dezbrăcată (fu aşa de când îi deschise uşa până îl dădu afară), în a cincea a fost de negăsit, iar în a şasea total ticăloasă, aşa că John decise să îi dea papucii. Cu toate acestea, exista şi o constanţă, care se manifesta când ea îşi citea ziarul. Nikki primea prin poştă, cu două zile întârziere, The Sun, pe care îi devora cu patimă, urmând un scenariu invariabil: cum se întorcea acasă de la ambasadă pornea CD-ul cu Maggie Reilly, se dezbrăca de halatul de femeie de serviciu, se înfăşura în capotul cu fluturaşi multicolori, îşi desfăcea părul, se trântea cu un oftat adânc pe fotoliu, îşi întindea picioarele obosite pe un taburet şi se punea pe citit, mişcându-şi totodată degetele de la picioare, pentru a le relaxa după lunga zi de trudă. Undeva, între două rânduri sau poate între două articole spunea, cu o voce afectată, „God I could use some tea”. Continuarea era rostită stins, aproape imperceptibil: „but I’m so exhausted”. John asistă la această scenă de două ori. Fu prevenit să nu o deranjeze de la lectură „no matter what”. Aşa că, prima dată, nu ştiu dacă era cazul să îi facă din proprie iniţiativă un ceai. A doua oară, după un şi mai imperativ „no matter what” John îndrăzni să o întrebe dacă ar vrea să îi pregătească o infuzie din petale de trandafir. Răspunsul, pe care sărmanul om nu ştiu cum să îl interpreteze, fu o privire aruncată ca o săgeată peste arcul ochelarilor de citit. Aşa că stătu pironit în fotoliu privind-o pe Nikki cum citea, cum întorcea zgomotos paginile, cum se încrunta sau râdea, cum întrerupea sau relua mişcarea degetelor de la picioare în funcţie de intensitatea trăirilor pe care i le dădeau articolele. La un moment dat ea pufni într-un râs zgomotos, care încetă brusc când ochii îi întâlniră privirea lui John aţintită asupra sa. Bărbatul primi o nouă săgeată, aşa că încetă să o mai fixeze, mutându-şi privirea de pe un tablou pe altul şi încercând să respire cât mai încet şi mai rar posibil.
Pe când ieşea cu rucsacul din magazin şi bombănea nemulţumit de forma pleoştită pe care îl avea fără bureţi, lui John îi veni o idee: îl va umple, în fiecare zi, cu ziarele gratuite ce se găseau mai nou prin staţiile de metrou. Astfel, nu numai că rucsacul va semăna cu sânul iubirii vieţii lui, dar ar fi exact ca Nikki cea variabilă – cum o mai alinta în gând - pentru că, socotea el, asemeni ei, ziarele erau altfel în fiecare zi prin conţinut, rămânând la fel prin formă. Unul din puţinele lucruri pe care le reţinuse John din anii absent petrecuţi pe băncile şcolii era că istoria se repetă. Aşa că se îngrijoră într-o zi, pe când fuma iarbă, la gândul că poate, la un moment dat, va exista o ediţie a unui ziar cu ştiri aproape identice cu altele, apărute mai demult. Răsuflă însă uşurat reamintindu-şi o altă fărâmă de informaţie şi anume că istora asta se repetă ea, dar la intervale mari de tot.
John suferea în fiecare zi din cauza deciziei pripite de a-i da papucii lui Nikki. Tot spera că ea avea să îl sune, sau să îi scrie şi să îşi ceară scuze pentru acea zi. Trecerea timpului nu îi eroda speranţa, fiindcă iubirea pentru Nikki era prea adânc zămislită în inima sa. Avea un ritual aparte pe care îl ţinea cu sfinţenie de 14 de ani de când nu mai era cu ea. În fiecare zi de 13 mai, ziua despărţirii, se ducea unde locuia Nikki şi punea pe preş, în faţa uşii, o cutie de bomboane în formă de inimă. Din păcate marca de bomboane pe care i-o dăruise în ultima lor zi dispăruse de pe piaţă, dar găsise alt sortiment, tot cu vişine în lichior, îmbrăcate în ciocolată neagră. Habar nu avea John că domnul Pătrăşescu, care ocupase apartamentul după plecarea lui Nikki se apucase din nou de băut din cauza lichiorului de vişine din bomboanele pe care le găsea în faţa uşii.
Ducea bomboanele acolo o dată pe an, deşi ştia foarte bine că Nikki plecase înapoi în Anglia. Dar John găsise multe argumente pentru a continua ritualul, în ciuda faptului că Mike, şoferul de la ambasadă care îi luase locul şi cu care se mai întâlnea la benzinărie, nu părea să le înţeleagă. Pe Mike îl ura din tot sufletul, dar era singurul om cu care vorbea aproape zilnic. Îl ura pur şi simplu pentru că el se nimeri să îi preia postul de şofer la ambasadă. John înţelegea că după ce îl accidentase pe ataşatul pe probleme de apărare în curtea ambasadei, în timp ce încerca marşarierul în prima sa zi de lucru la Bucureşti, pentru ca mai apoi, la doar câteva zile, să trântească uşa masivă a Jaguarului peste piciorul fin al amantei ambasadorului, provocând un urlet care o trezi din somn la 3 noaptea şi pe soţia acestuia, nu crease o impresie prea bună. Dar măsura de a fi concediat pentru atâta lucru i se păru exagerată şi resentimentul faţă de Mike era prea puternic pentru a şi-l reprima. Norocul lui era că, înainte cu câteva zile de detaşarea sa la Bucureşti (cauzată de alte mici incidente pe care le provocase în prima lună de lucru ca şofer la Foreign Office) câştigase marele pot la The National Lottery. Calculase că banii câştigaţi i-ar asigura un trai decent pentru aproximativ 40 de ani, ba chiar şi posibilitatea de a face anual câte o croazieră pe Nil.
În afară de România, John nu mai călătorise decât în Egipt. Asta se întâmplase prima dată pe când avea 12 ani, atunci când părinţii îl trimiseseră într-o tabără de 2 săptămâni, cât mai departe de Londra, în speranţa că acolo John avea să îşi facă prieteni. Decizia părinţilor a fost motivată de faptul că nici la şcoala St. Charles unde învăţa şi nici în „neighbourhood”, John nu interacţiona cu nimeni. În recreaţii stătea izolat pe o băncuţă din fundul curţii, la ore nu vorbea nici când era scos la tablă, iar la joacă ieşea numai pentru a o chinui pe Bengalya, mâţa vecinei. Nu va uita niciodată ce a păţit din cauza afurisitei de pisici. Pe Bengalya o bombarda cu tot felul de obiecte - de la cornete de hârtue, pietricele sau chiar pietroaie, la pungi subţiri umplute cu apă care explodau la impact - când era sigur că stăpâna, Ma’m Mulligan nu era acasă. Într-o zi, în timp ce îşi regla tirul cu bombiţe de hârtie spre nefericita felină pe care o atârnase în prealabil de sârmele de uscat rufe, se pomeni în faţă cu doamna Mulligan care veni mai devreme de la serviciu. După o urecheală zdravănă femeia îl luă cu forţa în casă, îl dezbrăcă în pielea goală, îi legă mâinile şi picioarele la spate şi îl atârnă - în plasa de pescuit oceanic a răposatului ei soţ - de balconul de la etaj care dădea spre stradă, în văzul lumii. Stătu atârnat acolo preţ de doar câteva minute, până la sosirea poliţiei, dar suficient cât să fie văzut în acea ipostază jenantă de Molly, fata de care îi plăcea dar şi de întreaga gaşcă a lui Timoty, care îl teroriza de când avea 3 ani. În următoarea lună John fu dus pe sus - la propriu - de tatăl său la şcoală, atât îi era de ruşine să dea ochii cu colegii care, fireşte, aflaseră. Doamna Mulligan se reîntoarse la ospiciu după 25 de ani, iar Bengalya dispăru fără urmă, spre disperarea lui John, care concepuse planuri diabolice de răzbunare.
Drumul spre tabăra din Egipt fu oribil pentru micuţul John. În avion vomită din minut în minut din cauza emoţiilor, până ce, exasperată, una din stewardese îi aduse un pahar cu suc de lămâie în care dizolvase o jumătate de somnifer. La Cairo, încă ameţit, John fu dus în cârcă de un profesor până la autocarul unde primi porecla Vommy Johnny şi deveni ţinta glumelor copiilor din grup. Dar lucrurile se schimbară odată ajuns pe vapor. Îndrăgi legănatul uşor al Nilului, îi plăcu să fie servit de persoane închise la culoare, îl fascina defilarea peisajelor neobişnuite pentru el, pe care le admira din pat prin deschizătura rotundă a hubloului, în timp ce vaporul aluneca molcom pe fluviu sfârtecând, spera el, zeci de crocodili cu elicea. Avu norocul nesperat că Benji, băiatul cu care ar fi trebuit să împartă cabina, căzuse rău de tot chiar înainte de plecarea din port a vasului Pyramid 3 şi fu internat în spital. Benji se căţărase într-o barcă de salvare şi, pe când încerca să coboare, îşi prinse piciorul într-o parâmă şi căzu cu faţa pe punte, fracturându-şi maxilarul.
John nu ieşea din cabină decât pentru mese şi activităţile obligatorii de grup. Se folosea de aceste ocazii şi pentru a merge la toaletă, evitând să iasă din cabină de unul singur, pentru că sigur s-ar fi întâlnit pe culoar cu alţi copii care, în absenţa profesorilor, nu ar mai fi avut nici o reţinere în a-l batjocori.
La plecarea din Egipt decise că toată viaţa sa nu va călători în alt loc şi că va reveni an de an aici, singur.
Dealtfel în garsoniera sa din Giuleşti, îşi crease un mic colţ de Nil: prinse un hamac între cei doi pereţi a căror colţ era orientat spre Egipt şi urmărea de acolo filmuleţe de prezentare cu croaziere pe Nil pe care şi le strânsese pe un DVD, legănat uşor de suflul unui ventilator de mare putere pe care îl culcase sub hamac şi care îi provoca dese crize de rinichi. Folosea aceste crize ca pretext pentru a vizita un centru medical de a cărui servicii nu ar mai fi putut beneficia dacă nu ar fi devenit febleţea doctoriţei Penteacu, o pensionară revenită în câmpul muncii pentru că nu putea sta departe de fiul ei, directorul policlinicii. Era, pentru John, una din puţinele ocazii de socialising. Vorbea în româna lui pocită de accentul cockney, utilizând mereu aceleaşi începuturi de conversaţii, limitat fiind şi de vocabularul său care cu greu număra o sută de cuvinte. Lucru care îi convenea de minune, mai ales atunci când întâlnea persoane educate, vorbitoare de engleză şi când refuza dialogul în limba lui natală, pretextând că vrea să se familiarizeze cu română. Asta pentru că era conştient că nu putea întreţine discuţii la nivelul funcţiei de pe care şi-o asuma, aceea de Deputy Ambasador. De multe ori, se dădea galant şi lăsa doamnele mai în vârstă să intre la cabinet înaintea lui, dar asta doar pentru că nu avea altceva mai bun de făcut decât să piardă vremea prin policlinică. Ajuns în cabinet se lăsa răsfăţat de doctoriţa Penteacu cu cafea, ţigări şi complimente. „I have a thing for you” ţinea mereu să îi reamintească ea, mărturisire pe care o colora mereu cu un râs insinuant şi tabagic. Medicul îi mai dădea pastile şi pomezi proaspăt expirate, pe care le primea de la diverse farmacii şi pe care John le strângea „just in case”. Conversau în engleză dar mereu pe aceleaşi temă – frustrările lor.
Miercuri 16 iulie 2008, la 8 dimineaţa John se îmbrăţişă în ghiozdan, îţi potrivi şapca pe chelie şi ieşi pe uşă. Decise să nu ia punga în acea zi. Ştia că neavând nimic în ghiozdan acesta atârna total aiurea, fără formă, ca sânul operat a lui Nikky. Dar îl va umple cu ziare la metrou, iar seara avea să îl golească de conţinut, pentru a îl pregăti pentru următoarea zi. Merse pe jos până la gară, unde intră în staţia de metrou. După ce umplu ghiozdanul cu ziare se lăsă purtat de trenul orb până la Piaţa Unirii, unde intenţiona să se aşeze lângă pescarii de pe Dâmboviţa, sperând să asiste la vreo captură. Merse preţ de vreo zece minute de-a lungul cheiului până zări, în depărtare, un pescar. Încântat îşi iuţi pasul. Dar văzu cu coada ochiului ceva care îl făcu să se oprească. Nu se întoarse imediat pentru că simţi cum i se ridică sângele la cap. Oare văzuse bine? Îşi simţea gâtul atât de încordat încât se întoarse spre pisică cu tot corpul, precum lupii. Asemănarea cu Bengalya era izbitoare! La doar o jumătate de picior de el, pe parapetul de beton al Dâmboviţei stătea, cu burta la soare, ameţită de căldură o mâţă tigrată. Ca şi pisica doamnei Mulligan avea o ureche spintecată, probabil în urma unei lupte de stradă. Se îndreptă tiptil spre mâţă cu mâinile întinse. Aceasta îl simţi, îl fixă preţ de câteva secunde cu ochii lui Bengalya. Iniţial pisica vru să sară pe trotuar dar în calea ei se aflau o mamă şi un copil. Aşa că o porni de-a lungul parapetului. Plecând în urmărire, cu ochii fixaţi pe pisică, John se trezi faţă în faţă cu mama şi copilul, pe care fu cât pe aci să îi răstoarne. Îi ocoli, pierzând două secunde preţioase. Mâţa îl mai privi o dată şi apoi o tuli de-a lungul parapetului. Dându-şi seama că nu o va mai prinde, John făcu un lucru inimaginabil: îşi smulse ghiozdanul şi îl azvârli spre mâţă. De aici lucrurile se petrecură aşa se repede că John nu conştientiză ordinea desfăşurării lor: pisica sări elastic pe caldarâm, încercând să treacă strada, în timp ce ghiozdanul se prăbuşi în Dâmboviţa. Parcă auzi mai întâi frâna, apoi „floeşc”-ul ghiozdanului amerizând în apa puturoasă, urmat de miorlăitul îngrozit şi de bufnitură. John fu cuprins de un râs isteric în timp ce privea mâţa întinsă pe stradă, la un picior distanţă de maşină. Nu auzea urletele mamei care îl înjura de faţă cu copilul pentru oribilul său gest. Nici nu simţi când acestea îl pălmui. Uitase total de ghiozdanul care aluneca de-a lungul Dâmboviţei spre o scufundare sigură, trăgând după el, în uitare, iubirea pentru Nikki. Spre disperarea sa, o văzu pe Bengalya cum se puse din nou pe patru labe ameţită încă de şoc. Şoferiţa maşinii ieşi, luă pisica, o puse pe bancheta din spate şi demară. Cu toata acestea John obţinuse azi o mare victorie. Fireşte, el fiind şofer profesionist, i-ar fi luat, din prima, cele şase sau nouă vieţi (nu a ştiut niciodată câte exact vieţi are o pisică). Dar sigur, într-o zi o va regăsi şi atunci...
John uită pe loc de Nikki, de Nil, de doctoriţa Penteacu, de Mike. Decise că va reveni zilnic pe chei până va încheia socotelile cu Bengalya şi, implicit, cu doamna Mulligan, cu gaşca lui Timoty, cu plozii nenorociţi de la şcoală şi de pe Pyramid 3.
16 iulie 2008
